decembrie 2007

Monumental!

Cat entuziasm, cata grandoare! Si ce deschidere ! Cum n-a mai fost niciodata, pe nicaieri! Si toate astea se intampla in magazinul Auchan din Pitesti .
Ca sa nu fiu prea carcotas , am vazut saptamana trecuta ca au corectat greseala .
 

Ninge iar…

M-am trezit, am vazut si m-am desteptat. Mi-ai adus fericire! De fapt, tot ceea ce Tu faci imi aduce fericire. Daca numai gandul tau imi provoaca emotii ce-mi fac inima sa bata puternic, daca numai o vorba spusa de tine ma incalzeste atunci cand e ger , daca un simplu sarut pe obraz a adus zapada, daca de fiecare data cand suntem impreuna totul se armonizeaza, gandeste -te ce putem face, gandeste-te cat de fericiti putem fi. Eu Te-as iubi, Tu m-ai iubi, am trai in lumea noastra perfecta, armonioasa, si toti ar vrea sa traiasca in ea, dar numai cei ce merita se vor bucura de ea.
Semanam atat de mult ca parca am fi una si aceeasi persoana, insa suntem destul de diferiti incat sa ne potrivim ca piesele dintr-un puzzle cu doua piese.
Simt ca tu esti jumatatea mea.
Te iubesc!

Saptamana de cosmar

Am vizitat azi (de fapt ieri, ca deja e maine, eu referindu-ma la ziua de Sambata ca si cum ar fi azi, insa de fapt e Duminica) Oraselul Copiilor recent deschis in Parcul Strand din Pitesti , ca de altfel in fiecare an in aceasta perioada. Pana acum, desfasurarea de tiribombe avea loc in centrul orasului, loc unde in ciuda masinariilor vechi, foarte vechi, uzate si foarte urate, nu era mare galagie . Insa, acum, am fost surzit si amutit de cum am intrat in "lumea copiilor", de manele , si nu orice fel de manele, ci manele gen: "Sunt periculos, lasa banu’ jos" (sau ceva de genu’). Noroc cu Tiesto la ora asta pe KissFM ca ma ajuta sa-mi revin dupa socul suferit.
Partea cu noroaiele am inteles-o: se mai schimba o conducta , se mai pun pavele, se mai munceste, fie, dar manele pe strada? La o intensitate la care daca ar exploda o bomba nu s-ar auzi? Asta a pus capac (sper ca Duminica sa nu fie o zi pierduta, sau mai rau stricata) unei saptamani enervante in care pustii (nu ca as fi eu mare rau, lumea s-ar putea sa zica, ca mi-am luat aere de cand am implinit 18 ani, da’ mi se rupe) idioti si retardati ai Pitestiului m-au facut sa cred ca suntem pierduti daca ne lasam viitorul pe mana lor.
Astazi chiar ma linistisem dupa ce am citit un post al lui Syncron care m-a facut sa imi recapat increderea in orasul Pitesti, insa dupa experienta de mai tarziu, imi venea sa chem o herghelie de buldozere sa darame tentativa aia de parc de distractii.
Noroc ca mai exista si oameni pentru care chiar merita sa ies din casa (blogantii de la intalnirea de Vineri seara, prieteni buni, sau o anume fata) ca altfel ma baricadam in casa si asteptam venirea primaverii.

Nume scrise pe o banca

Ar trebui ca in liceu, fiecare dintre noi sa-si lase o amprenta care sa aminteasca de trecerea sa prin aceasta perioada a vietii care coincide cu adolescenta. Daca nu pe parcursul anului, macar pe clasa a 12-a sa faca ceva de neuitat.
Sunt elevi care vor fi tinuti minte de multe generatii de elevi nu neaparat pentru ca si-au lasat porecla pe o banca, sau pentru ca au diplome cu numele lor pe peretii scolii, ci pentru ca au facut ceva, au fost cineva si mai presus de toate, cred eu, pentru ca nu au uitat niciodata ca fac parte dintr-un colectiv .
Cunosc mai multe exemple, la mine in liceu, clase care au terminat anul trecut. Mi s-au parut foarte uniti inca de cand am ajuns eu la liceu, si mi-au oferit placerea de a veni la scoala si a-i privi ca pe niste idoli. Visam sa ajung ca ei. Si cand au terminat, mi-au intarit increderea ca, cu adevarat au fost… o echipa.
Mi s-a parut foarte frumos si bine gandit un gest al unei anumite clase, care a facut din catedra profesorului un catalog, ca sa zic asa, unde fiecare si-a scris porecla si in dreptul ei ceva reprezentativ pentru el. Imi voi aminti cu respect de acele generatii dinaintea mea, pentru ca au fost ultimele care au stiut ce inseamna liceul si au facut din asta cei mai frumosi ani.
Mi se parte trist sa vad acum elevi, chiar de generala, care se bat cu profesorii, se imbata in scoli si cel mai important: nu au inteles ce este un colectiv al clasei.
Eu sper, ca poate generatiile viitoare, vor fi ca cele de demult si vor demonstra ca scoala nu e un loc pentru invatat, ci in esenta este o a doua casa pentru toti elevii!

Colivie de cristal

De prea mult timp nu am mai iesit din casa. De prea mult timp nu am mai comunicat cu nimeni, decat pe mess, dar astfel de comunicare nu hraneste spiritul. Nu imi place sa stau in casa, dar sunt oarecum obligat. Treburi peste treburi, vreme urata, lipsa de anturaj (cativa prieteni care ori sunt prea ocupati, prea departe sau programul lor nu e compatibil cu al meu). Deja m-am obisnuit cu ideea de a fi singur. Adica, la urma urmei, pot sa ma plimb si singur daca nu vrea nimeni sa ma insoteasca. Si daca nu ma plimb, cred ca o sa incep iarasi sa alerg frecvent. Dar dupa ce imi trece raceala si ma odihnesc putin. Mi-e dor de o conversatie cu prietenii, de o caterinca, mi-e dor sa-i ascult pe cei mai mari din cartier cum povestesc felurite amintiri, aventuri , care imi nutresc imaginatia, mi-e dor sa stau pana tarziu afara, sa ma intind pe banca…
Nu am decat sa stau in casa si sa astept sa vina… Sa vina vara…
 
 Povestea merge mai departe, dar versurile se-ntrerup aici…

Intalnirea bloggerilor pitesteni

Bloggerii pitesteni se intalnesc la a doua editie a acestui eveniment . Suntem invitati cu totii! Multumiri organizatorilor!afis1-copy.png

« Prev

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X