Azi e Sfantu’ Stefan. E ziua mea de care am uitat complet, ca de fiecare data, pentru ca nu mi se pare a fi o zi asa de speciala incat sa merite sa fie tinuta minte. Dar, norocul meu ca sunt altii care imi amintesc cand trebuie sa ma simt sarbatorit , ca daca ar fi dupa mine, as muri la 16 ani… Dar, totusi, cu toata indiferenta mea fata de mine, intr-un anume fel, astazi parca a fost o zi speciala. Pentru ca astazi a fost o zi exact ca acelea din copilaria mea, exact cum spuneam ieri: cerul rosu de seara anunta o dimineata alba. Si asa a fost! Azi dimineata (sincer sa fiu, era cam tarziu ca sa fie dimineata la ora 12, dar, sa zicem) am privit pe fereastra si fulgii de nea zburau peste tot, acoperisul cladirii postei era alb asa cum il vedeam in copilarie, iar masinile erau surse numai bune de colectat zapada. Asta m-a facut sa am o stare buna azi, mai buna decat de obicei, am inceput sa cant, sa vorbesc in rime, sa vorbesc singur, sa ma distrez, pentru ca fiinta mea exprima perfect fenomenul "one man party" (nu i-am gasit un echivalent la fel de simplu in romana).
Pun punct aici pentru ca lumina zilei a cam disparut de ceva vreme, urmeaza o seara placuta pentru mine si urez tuturor acelasi lucru.